Bucurestiul Intr-o Zi

Biserica Domniţa Bălaşa

admin — Thu, 15 Jul 2010 12:47:47 +0000

Dincolo de Aleea Mitropoliei traseul continuă pe Bulevardul Unirii înspre Palatul Parlamentului, colosalul edificiu ceauşist, întrecut în dimensiuni doar de Pentagon-ul din Washinton. La câteva sute de metri distanţă de Piaţa Unirii, în dreapta aleii ce conduce spre Piaţa Constituţiei, un gang îngust deschide cale spre strada Sfinţii Apostoli. Pe locul blocului sfredelit de acest gang s-a aflat unul dintre marile hanuri bucureştene ce purta numele marelui ban Radu Golescu (1746-1818) care îl construise pe la începutul secolului al XIX-lea. Hanul – „o clădire mare, cu etaj, având numeroase prăvălii şi camere de locuit“, după cum spune istoricul George Potra – se afla în vecinătatea vechii case a boierilor Goleşti din mahalaua cu acelaşi nume unde îşi mai ridicaseră case şi alţi boieri de viţă aleasă: Ştirbeii, Creţuleştii, Manu, Fălcoienii, Cernovodenii. Era un bazar „pestriţ şi vioi“ unde prinseseră cheag „aproape cincizeci de negustori, care reprezentau aproape toate ramurile posibile de industrie şi comerţ“, după cum nota la 1849 germanul W. Derblich. În vremea ciumei şi holerei din 1831, în acest han a fost cantonat cel dintâi regiment de infanterie al Armatei române. Mai târziu hanul a intrat în proprietatea unui anume Nierescher care l-a demolat, iar în locul lui a ridicat o clădire nouă cu prăvălii şi care multă vreme a fost cunoscută drept „Pasajul Nierescher“.
Ieşind din gang în strada Sfinţii Apostoli avem în faţă Palatul de Justiţie, spre stânga un mic parc, iar către dreapta, străjuită de plopi înalţi, frumoasa biserică a Domniţei Bălaşa (1693-1752). Domniţa, cea de-a şasea fiică a lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a doamnei Marica primise acest loc – „livedea din prundul Dâmboviţei“ – drept moştenire de la mama sa, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat când revenise în ţară după anii de cumpănă trăiţi în împărăţia turcească – fusese torturată şi aruncată în temniţă, iar apoi exilată în Caucaz. Retrasă în tihna „livedei“ îşi construise o casă şi-un mic paraclis, apoi o altă casă în care înfiinţase o şcoală şi la urmă un azil de bătrâni pe care l-a înzestrat cu întreaga ei avere căci nu avusese copii. Biserica a ieşit din mâna unor meşteri pricepuţi pe la 1751. Aflând-o cu temelia roasă de ape, gata să se prăbuşească, banul Grigore ultimul descendent din spiţa Brâncovenilor, o reface pe la 1831. Năruită de cutremurul de la 1838, e iarăşi clădită cu evlavie de nevasta banului, Safta Brâncoveanu ce îmbrăcase pe atunci haina monahală în vechea mănăstire a Văraticului. Nici această reînnoire n-a ţinut mult căci la 1881 ajunsese aproape în paragină, aşa că Bibeştii, moştenitorii Brâncovenilor o reconstruiesc din temelie după planurile arhitectului Alexandru Orăscu în chipul în care ni se înfăţişează şi astăzi. În acelaşi an, sculptorul Karl Storck a dăltuit în marmură de Cararra o frumoasă statuie înfăţişând-o pe Domniţă şi care împodobeşte astăzi curtea bisericii.
Din punctul în care ne găsim avem în faţă şi la stânga strada Sfinţii Apostoli. Capătul acesta de stradă aparţinea vechii mahalale a Prundului, unde „la 1682 a făcut biserică Teofan Schimonahul; a primit locuri de case de la Brâncoveanu, Cornea Banul Brăiloiu.“ (este vorba de biserica Sf. Nicolae din Prund, care se găsea, până la 1898, în curtea Spitalului Brâncovenesc)
Partea din faţă, a străzii, cea care desparte biserica Domniţa Bălaşa de Palatul de Justiţie era de fapt partea de început a Căii Rahovei, vechiul Pod al Calicilor, apoi, până la 1878, Calea Craiovei.

Casa Maria Mihăescu (Miţa Biciclista)

admin — Thu, 15 Jul 2010 12:45:51 +0000

Vizavi de Biserica Amzei aflăm una dintre cele mai frumoase case vechi ale Bucureştiului: casa Miţei Biciclista. Este vorba de o clădire impunătoare de la începutul secolului al XX-lea. Faţadele fastuos împodobite, în stil art nouveau, poartă amprenta arhitectului N. C. Mihăescu (1908). Dacă e să ne raportăm la canoanele epocii, Miţa, pe numele ei adevărat Maria Mihăescu era o adevărată nonconformistă. Pasiunea ei pentru plimbările cu bicicleta la Şosea (nu rareori în compania regelui Ferdinand) uluiseră protipendada Bucureştilor, împingându-l pe ziaristul George Ranetti, căruia îi refuzase avansurile, să-i născocească celebra porleclă. Pe de altă parte Miţa era o femeie frumoasă, o adevărată curtezană ce a frânt multe inimi în tinereţea ei. Regele Manuel al Portugaliei o ceruse insistent de nevastă însă ea, după cum relatează Barbu Solacolu, îl preferase pe doctorul Minovici. De altfel umbla vorba că impunătoarea reşedinţă n-ar fi altceva decât un cadou oferit de un amant bogat (e iarăşi vehiculat numele Regelui Ferdinand, deşi ea n-a recunoscut niciodată asta).

Casa Lenş-Vernescu

admin — Thu, 15 Jul 2010 12:32:48 +0000

La nr. 133 al Căii Victoriei se găseşte una dintre cele mai vechi case de pe traseul nostru : cunoscuta casă Lenş-Vernescu. După cum arată numele, ea a fost construită pe la 1821 de vornicul, marele vistiernic şi logofăt al Dreptăţii Filip Lenş (1779-1885), „o impostură genealogică“, după cum scrie de Em. Hagi Mosco în cartea sa, „Amintirile unui oraş“. Interesantă figură acest Lenş. Fiu natural al unui francez, Jean Baptiste Linchou, secretar particular al domnului muntean Alexandru Ipsilante, rezultat dintr-o legătură cu o roabă ţigancă a boierului Dumitrache Hriscoscoleu Buzoianu, Lenş a luat în căsătorie pe fata unui boier, având ştiinţa de a dobândi o avere fabuloasă prin „joc, intrigi, şi apoi prin câteva speculaţiuni fericite“. Despre casa pe care şi-o ridicase, von Kreuchely, consului Prusiei la Bucureşti spunea că e una „dintre cele mai frumoase şi a celei mai mari case din Bucureşti“. Pe vremea Războiului Crimeei, saloanele ocupate astăzi de mesele de joc ale Cazinoului ce poartă numele celui de-al doilea proprietar au adăpostit Marele Cartier General al armatei ţariste condusă de cneazul Gorceakov care îl primeşte aici, le 17 martie 1854, pe tânărul locotenent Lev Nicolaevici Tolstoi (marele scriitor de mai târziu) mobilizat la Armata a 12-a de la Dunăre şi trimis în Principate, pe care îl tratează cu deosebită căldură ca pe o rudă ce îî era. Al doilea proprietar a fost magistratul Gheorghe Dimitrie (Gună) Vernescu (1828-1900), deputat, senator, ministru şi publicist. El a renovat vechea casă pe la 1887-1889 apelând la serviciile arhitectului Ion Mincu şi la pictorul G. D. Mirea care a executat decoraţiile interioare şi remarcabilul plafon pictat de la etaj, scenă înfăţişând „Dansul“.

Casa Ioan Manu (fostă Auschnitt)

admin — Thu, 15 Jul 2010 12:27:06 +0000

Masiva casă Manu (după numele celui ce a construit-o – juristul Ioan Manu, fiu al generalului Gheorghe Manu), este o copie fidelă a Hotelului Biron (actualul Muzeu Rodin) din Paris. Planurile au fost trasate de arhitectul Grigore Cerchez, edificiul fiind ridicat în anul 1915. Impresionantă prin masivitate şi elegantele ei decoraţii exterioare, clădirea a fost cumpărată ulterior de industriaşul Max Auschnitt. După război a servit drept reşedinţă a lui Petru Groza, iar mai apoi drept sediu al Ambasadei Argentinei. Retrocedată moştenitorilor lui Max Auschnitt, casa a intrat astăzi în proprietatea lui Gigi Becali.

Muzeul Ţăranului Român

admin — Thu, 15 Jul 2010 12:25:20 +0000

Dincolo de Muzeul de Istorie Naturală, pe partea stângă a Şoselei Kiseleff, la nr. 3 apare clădirea impunătoare a Muzeului Ţăranului Român. Aici, pe unul din terenurile ce aparţinuseră lui vodă Mavrogheni se înfiinţase, la 1852, o Şcoală de Arte şi Meserii (după cum apare şi pe planurile de la 1871 întocmite de maiorul D. Papazoglu), a cărei clădire a fost preluată apoi de Monetăria Statului şi unde la 1890 a fost instalată o centrală electrică folosită pentru iluminatul Şoselei Kiseleff.
Muzeul Ţăranului Român (după titulatura sub care îl cunoaştem astăzi şi care i-a fost conferită de Horia Bernea) este de fapt continuatorul unei tradiţii muzeale datând încă din anul 1875, când, la propunerea criticului literar Titu Maiorescu s-a constituit, pe lângă Muzeul Naţional de Antichităţi, prima secţiune de artă textilă „cu lucrări făcute la ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.“, de la care colecţiile muzeului păstrează până azi destule piese.
La 17 octombrie 1906 era înfiinţat, la iniţiativa lui Spiru Haret, un muzeu autonom al artei ţărăneşti, numit „Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială“ cu sediul tot în clădirea Monetăriei. În anul 1912 se punea piatra de temelie a edificiului monumental care avea să adăpostească „Muzeul de Artă Naţională“, numit apoi „Muzeul Naţional Carol I“. Director al acestei instituţii a fost numit Alexandru Tzigara-Samurcaş, care îi va conferi un statut ştiinţific şi cultural prestigios. Proiectul şi conducerea lucrărilor au fost încredinţate arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti (1869-1943). Clădirea, ilustrare a stilului neo-românesc inspirat din tradiţia brâncovenească, dispusă în forma incintelor de tip monastic, a fost terminată abia în anul 1941 (cu o lungă întrerupere a şantierului între 1916-1930) şi a devenit monument de arhitectură. În anul 1939 clădirea era – în linii mari – finalizată, cele trei aripi componente fiind date în folosinţă. Cea de-a patra aripă a fost adăugată abia între 1963-1965.
Începând cu anul 1953, colecţiile muzeului au fost mutate iniţial în palatul Ştirbey, de pe Calea Victoriei, în cadul Muzeului de Artă Populară al Republicii, pentru ca mai apoi, din 1978, să fie incluse printre cele ale Muzeului Satului, prin comasarea celor două instituţii. În tot acest răstimp, începând cu 1955, în clădirea de pe Şoseaua Kiseleff se organizase şi funcţiona Muzeul de Istorie al Partidului Comunist Român.
Îndelungatul hiatus comunist a luat sfârşit la 5 februarie 1990, odată cu înfiinţarea Muzeului Ţăranului Român, sub directoratul pictorului Horia Bernea, fiu al reputatului sociolog şi etnolog Ernest Bernea. Muzeul Ţăranului Român deţine astăzi una dintre cele mai bogate colecţii de obiecte ţărăneşti din România. Cele aproape 90.000 de piese aflate în patrimoniul său, reprezentative pentru toate zonele etnografice ale României şi împărţite pe mai multe colecţii – ceramică (cea mai veche piesă datează din 1746), port, textile, obiecte din lemn, religioase, obiceiuri – sunt tot atâţia martori care ne pot ajuta să înţelegem cultura satului.
Originalitatea muzeului rezidă în conceptul prin care Horia Bernea a înţeles să pună în lumină antropologia satului românesc, sălile „Crucea“ şi „Timpul“ constituind un exemplu strălucit în acest sens. Este vorba, aşa cum spunea pictorul Sorin Dumitrescu, de un muzeu organizat „profund iconic“, cu alte cuvinte o muzeistică axată pe vizual şi mai puţin pe explicaţii, sau, după cum nota însuşi Horia Bernea, „un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care «arătarea» se face firesc…“. Punerea în practică a acestui concept muzeistic profund, ancorat în modernitate, a atras după sine, în anul 1996, decernarea Premiului EMYA pentru cel mai bun muzeu european al anului, prestigioasă distincţie acordată astfel pentru prima oară unui muzeu din estul Europei.

Spitalul Colţea

admin — Sat, 19 Jun 2010 06:14:25 +0000

Fondatorul mănăstirii şi al spitalului Colţea este spătarul Mihail Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi frate cu voievodul Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi de la care ne-au rămas mănăstirea Sinaia şi bijuteria numită Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti.
În incinta mănăstirii, ridicată în perioada 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital veneţian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spiţerie „cu felurite leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, şcoală, odăi pentru dascăli şi alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ştefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colţea socotiră nimerit să sporească veniturile aşezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa şi biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureştilor, datorită deselor ocupaţii străine, cutremurelor şi incendiilor, dar şi nepăsării unor epitropi mai puţin gospodari Hanul Colţei începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat.
Biserica şi spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar şi nepăsarea unor epitropi mai puţin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Faiser, construcţia fiind isprăvită la 1842. Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată şi înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem şi astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare.

Stavropoleos

admin — Sat, 19 Jun 2010 06:13:18 +0000

Biserica Stavropoleos poate fi socotită, pe drept cuvânt, o adevărată bijuterie a arhitecturii ecleziale brâncoveneşti a Bucureştilor. E cunoscut că biserica a fost ridicată prin osârdia unui călugăr grec, pe numele său Ioanikie Stratonikeas, din satul Ostaniţa din Epir. Se aşezase, sărac şi umil, în mahalaua grecilor, pe la 1700 ca să adune danii şi milostenii pentru arhiepiscopia Pogonianei al cărei metoc era biserica Ghiormei Banul. Aici, Ioanikie devine în scurt timp duhovnic, cunoscând astfel enoriaşii, de la care avu priceperea să adune îndeajuns de mulţi galbeni încât să cumpere un loc al jupânesei Despa, pe care l-a sporit cu încă un teren cumpărat de la Grigorie Greceanu. Pe aceste terenuri găsise el nimerit să ridice un mai întâi un han (1722-1724), iar în curtea hanului o biserică pe care o isprăveşte în vara anului 1729 şi pe care, ajuns vlădică al Stavropolei, o închină mănăstirii Goura din Epir. Era aşadar o mănăstire pentru monahi, pe care, mai apoi, Domnii fanarioţi au înzestrat-o cu bogate danii. Zdruncinat de cutremure, mărunţit de incendii, hanul, ajuns în stare de ruină, a dispărut pe la 1871. Potrivit unui raport datat 1888, nici cu biserica lucrurile nu stăteau mai bine căci o aflăm „într-o ruină aproape completă“. Restaurarea s-a făcut abia pe la 1904 sub conducerea arhitectului Ion Mincu, cel care a construit, în armonie cu stilul bisericii, şi clădirile înconjurătoare pe care le vedem astăzi şi care adăpostesc un interesant lapidarium (găsim aici frumoase pietre tombale, cruci, ba chiar câteva fragmente din vechiul Turn al Colţei). Locul a redevenit astăzi mănăstire.

Bucureştiul într-o zi

admin — Sat, 19 Jun 2010 05:48:55 +0000

Proiectul „Bucureştiul într-o zi” are drept scop punerea în valoare a patrimoniului cultural şi turistic al capitalei într-o manieră inedită, prin marcarea în teren a trei trasee ce străbat zonele cu cea mai bogată încărcătură istorică şi artistică. De ce am vrut să facem un astfel de proiect? Pentru că, fară a mai pune în discuţie necesitatea unui material turistic cuprinzător, Bucureştiul trăieşte prin detalii, prin poveşti mai puţin cunoscute, prin locuri cu încărcătură istorică, prin lucruri care s-au rătăcit odată cu trecerea timpului. Pentru că puţini sunt cei care mai iau la pas oraşul, cei care mai văd în el „Micul Paris“ de altădată, pentru că atunci când un turist străin întreabă un bucureştean ce ar avea de vizitat în Capitală răspunsul primit e mai degrabă superficial, aceleaşi locuri fiind prezentate mai mereu cu aceleaşi recomandări. Bucureştiul de astăzi reprezintă, pentru cei mai mulţi dintre locuitorii săi, un oraş sărac în obiective turistice şi culturale. Istoria unui oraş nu e altceva decât suma istoriilor particulare a celor ce au locuit aici, a poveştilor care le-au marcat vremelnica existenţă. De aceea credem că a dezvălui poveştile necunoscute sau uitate ale Bucureştilor, a vorbi despre destinele unor personaje fascinante, a pune în lumină locuri ce încă mărturisesc despre trecut, înseamnă paşi pe care e necesar să-i parcurgem pentru a înţelege şi îndrăgi oraşul. Să dăm oraşului o şansă. De aici începe totul …

Urbanscouts

admin — Fri, 18 Jun 2010 19:51:48 +0000

Echipa UrbanScouts

Echipa Urban Scouts: Ana-Maria Iordache (Project Manager), Mădălina Truşcă (PR Manager), Alina Gealatu, Cristi Ludu, Mihai Grigore, Mihai Soare şi Alex Mihai. Echipa este formată din elevi de la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ (Ana, Mădălina, Alina), Colegiul Naţional „I. C. Brătianu“ din Piteşti (Mihai Soare şi Mihai Grigore), Liceul Teoretic „Jean Monnet“ (Alex). La început voluntari în cadrul proiectului Harta Verde, apoi componeţi ai echipei Urban Scouts, ei sunt cei care au conceput acest proiect, cei care au facut munca de research, cei cărora li se datorează viziunea legată de prezentare a materialelor. Numele echipei le-a fost dat, într-o seară de august, de o o fată pe care o cunoşteau vag. Le-a plăcut şi a rămas aşa. Sunt cercetaşi, cercetaşi urbani, plini de idei şi optimism dornici să împărtăşească mai departe poveştile cunoscute sau mai puţin cunoscute ale Bucureştiului.

Răzvan Ludu este creative director al proiectului „Bucureştiul într-o zi“. Răzvan are o experienţă de peste 10 ani în domeniul publicităţii. El şi-a început cariera în 2000 şi a realizat campanii pentru următorii clienţi: Alka Grup, Caroli, Croma Asigurari, Indagrara, Interbrew Efes Brewery, Mobexpert, Dacia, Procter&Gamble, Bergenbier, Romtelecom, BancPost, Bosch, Honda, GSK .

Pentru proiectul „Bucureştiul într-o zi” Răzvan a realizat strategia şi campania de comunicare.

În 2010, Răzvan a realizat conceptul creativ al Festivalului de Muzică Clasică „Visul unor Simfonii de Vară“ – proiect iniţiat şi implementat de Primăria Sectorului 3, Bucureşti.

Călin Colăcel este coordonatorul proiectului „Bucureştiul într-o zi“. Are o experienţă de peste 7 ani în domeniul publicaţiilor ocupând postul de redactor-şef al revistei „Cultură&turism.ro“. A participat, în calitate de redactor coordonator la editarea albumului „La Roumanie, ce pays francophone et latin de l’Est“, lansat cu ocazia Congresului Francofoniei ţinut la Bucureşti în anul 2006. Începând cu anul 2005, în calitate de vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale Goodartofnoon, a contribuit la realizarea şi implementarea proiectelor „Patrimoniul Cultural – Descoperă-i valoarea“ şi „Harta Verde Bucureşti“.

Cristi Ludu s-a implicat în proiectul „Bucureştiul într-o zi“ în calitate de graphic designer si web developer. Este autorul designului hărţilor şi a ghidurilor tipărite, dar şi a site-ului proiectului. Deşi tânăr, are deja o experienţă de aproape 8 ani în domeniu participând la realizarea mai multor site-uri, printre clienţii cei mai cunoscuţi numărându-se TVR, Coca-Cola, Sprite, Fanta, Dacia, Hambar18. Este pasionat de fotografie, fiind şi autorul, împreună cu Petre Nada a majorităţii fotografiilor prezente pe site-ul „Bucureştiul într-o zi“.

Interviuri

admin — Fri, 18 Jun 2010 19:46:34 +0000

Informaţiile aferente acestei secţiuni vor fi disponibile în curând!