Calea Victoriei

Calea Victoriei – Sud

Lungime : 4 km

Timp de parcurs : 1-1 ½ ore

Piaţa Naţiunile Unite — Calea Victoriei — B-dul Regina Elisabeta — Piaţa Universităţii — B-dul I. C. Brătianu — Piaţa Unirii — Aleea Dealul Mitropoliei — B-dul Unirii — strada Sf. Apostoli — Piaţa Naţiunile Unite

Calea Victoriei – Nord

Lungime : 8 km

Timp de parcurs : 2-3 ore

Hotelul Intercontinental — strada Biserica Enei — strada Academiei — B-dul Regina Elisabeta — Calea Victoriei — Piaţa Revoluţiei — strada Boteanu — strada C. A. Rosetti — strada Ştirbei Vodă — strada Spiru Haret — strada General Berthelot — Calea Victoriei — strada Biserica Amzei — strada Christian Tell — strada Henri Coandă — strada Nicolae Iorga — Calea Victoriei — strada General Gh. Manu — Strada Orlando — Calea Victoriei — B-dul Lascăr Catargiu — Piaţa Romană — B-dul Magheru — strada Tache Ionescu — Piaţa Alexandru Lahovary — strada Dionisie Lupu — strada Pitar Moş — strada C. A. Rosetti — B-dul Nicolae Bălcescu — Hotel Intercontinental.

Felix Aderca, un fin observator al trecutului Bucurestilor, scria: „Cei mai mulţi dintre noi avem încă naivitatea să credem că oraşele trăiesc prin clădiri, parcuri, bulevarde, tramvaie şi telefoane. Greşeală! Oraşele trăiesc prin sufletul lor, şi fiecare metropola îşi zămisleşte o atmosferă, duhul ei neasemuit…“

Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor şi fără, îndoială, una dintre cele mai cunoscute, însufleţite şi pitoreşti, amintind, prin varietatea de stiluri arhitectonice ce se înfăţişează privitorului de frumuseţea „Micului Paris“ de odinioară. Chiar dacă această arteră de căpetenie a Capitalei –„starostele străzilor care de două veacuri stăpâneşte oraşul“, cum o numeşte Gh. Crutzescu – e amintită prima dată către sfârşitul secolului al XVI-lea, forma ei actuală a prins contur abia după jumătatea celui de-al XIX-lea veac, astfel că astăzi Calea Victoriei, din fericire aproape neatinsă de sistematizările comuniste, şerpuieşte când mai lată, când mai îngustă, între Piaţa Victoriei, la nord şi Cheiul Dâmboviţei, la sud (Piaţa Naţiunile Unite).

Partea cea mai veche a Căii Victoriei este porţiunea dintre actuala Piaţă a Revoluţiei şi Piaţa Victoriei, loc care se găsea în afara oraşului, şi care, încă înainte de epoca brâncovenească, alcătuia Drumul Braşovului. Porţiunea sudică îşi are începuturile legate domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) fiind deschisă în anul 1692, pentru a uni casa beizadelelor sale („casa coconilor domniei mele“) ce se afla pe malul stâng al Dâmboviţei cu casele pe care domnul le avea la Mogoşoaia şi unde avea să-şi construiască un minunat palat (1702), existent din fericire şi astăzi. Pentru aceasta Brâncoveanu a dărâmat cam tot ce-i stătea în cale, croind drum drept prin locurile vărului său, Aga Constantin Bălăceanu (duşmanul de moarte căzut în bătălia pe care o câştigase voievodul împotriva imperialilor austrieci la Zărneşti la 11 august 1690) pe care şi le însuşise, până dincolo de locurile mătuşii sale, Maria Doamna (soţia lui Şerban Cantacuzino, soacra şi sprijinitoarea Bălăceanului, refugiată atunci la Sibiu şi care protestase, dar fără folos). Un fel de expropriere fără despăgubiri pe care totuşi n-o putem numi silnicie dacă ne gândim la moravurile acelei epoci. La început se numise Uliţa Mare spre Sărindar, după numele mănăstirii zidite la 1652 de Matei Basarab ce se afla pe locul Cercului Militar de astăzi.

Cum pe vremea aceea uliţele erau pavate cu podele din trunchiuri de copaci (pavajul din piatră cubică va apare abia prin anul 1824), Uliţei Mari spre Sărindar i s-a spus, cu timpul, Podul Mogoşoaiei, nume ce a dăinuit până după războiul de independenţă de la 1877-78, când a fost schimbat în Calea Victoriei, căci pe aici şi-au făcut intrarea triumfală trupele române victorioase la Plevna, Rahova, Griviţa şi Smârdan. Iată etapele unei metamorfoze – uliţă-pod-cale – ce desluşesc limpede vechimea şi istoria acestei străzi.

Începând cu secolul al XVIII-lea, Calea Victoriei devine o zonă de locuit căutată, mai multe familii boiereşti, dar şi negustoreşti, cu stare, ridicându-şi casele. Este una dintre primele artere bucureştene care au cunoscut modernizarea europeană. Ultima jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de apariţia clădirilor moderne, de rezonanţă franceză precum Palatul Poştelor, Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), a pasajelor Macca şi Villacrosse a hotelurilor – High Life, Imperial, Splendid, Capşa, Hotel de France, Hotel Louvru, Hotel du Boulevard, Hotel Hugues etc., dar şi a palatelor somptuoase precum cele ale familiilor Ştirbey, Cantacuzino, Sturdza şi desigur, Palatul Regal.

Calea Victoriei a rămas în istorie pentru savoarea anilor în care aici era, cum spune istoricul Adrian Majuru, „o esplanandă a modei, a conversaţiei, flirtului, a gesturilor măsurate, a complezenţei, toate atent calculate.“ Această atmosferă mai respiră astăzi doar prin clădirile care s-au păstrat într-o bogată varietate de stiluri, clădiri ale căror poveşti le vom scoate la lumină pe parcursul a două trasee destinate amatorilor de incursiuni urbane.

Vom porni de-a lungul acestor trasee în circuit care se desfăşoară de-a lungul Căii Victoriei ca ax principal, cu scurte abateri acolo unde există locuri şi istorii ce merită a fi cunoscute. Astfel, un prim circuit ne va purta paşii în lungul Căii Victoriei de la Dâmboviţa până la intersecţia cu Bulevardul Regina Elisabeta, trecând apoi prin Piaţa Universităţii, pe b-dul I. C. Brătianu până la Piaţa Unirii şi revenind la locul de plecare prin strada Sfinţii Apostoli. Cel de-al doilea circuit, mult mai extins, este în continuarea primului şi urmăreşte, în mare parte, Calea Victoriei cu începere de la Cercul Militar cu revenire prin b-dul Magheru.